Într-o singură zi, lumea teatrului și a filmului a simțit că se strânge cercul. Nu e vorba despre o simplă veste, ci despre acel tip de șoc care îți schimbă tonul cu care vorbești despre scenă, despre culise și despre oamenii care au ținut România în picioare cu un rol, o replică, un zâmbet.
În centrul emoției se află Florin Piersic, prins între amintiri care ard și un prezent care nu mai are răbdare. Când un actor ca el spune că simte că „se subțiază rândurile”, nu e metaforă de platou. E o constatare care doare, pentru că vine din interiorul aceleiași generații.
Mesajul care a tăiat respirația
Într-o intervenție în direct, Florin Piersic a vorbit cu acea voce care, de obicei, umple săli. Numai că de data aceasta, vocea a venit cu greutate. A ales să spună lucrurilor pe nume, fără ornament, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost un pas pe un coridor lung, pe care nu vrei să-l parcurgi singur.
„Oprește-te, Doamne!”
Dincolo de exclamație, a fost un mesaj despre oameni și despre legături: prietenii vechi, întâlniri care par obișnuite la momentul lor, dar devin, dintr-odată, ultima dată. Piersic a amintit de Valentin Uritescu într-un mod care nu lasă loc de dubiu asupra respectului: un actor cu o cultură teatrală impresionantă, cu un umor fin, memorabil, din acelea care nu se învață, ci se trăiesc.
Și apoi, fără pauză, a rostit un alt nume: Alexandru Lulescu. A vorbit despre o apropiere care crescuse în ultima vreme, despre discuții dese, despre o afecțiune mărturisită direct, fără ocolișuri. Când spui despre cineva că te iubea nespus și că îl iubeai la fel, nu mai e vorba de „colegi”, ci de familie aleasă.
Doi colegi, aceeași generație
Florin Piersic i-a simțit pe amândoi aproape. Despre Valentin Uritescu a evocat întâlnirea din cadrul emisiunii sale, acel moment în care au stat față în față și au vorbit ca doi oameni care nu mai au nimic de demonstrat, ci doar de împărtășit. Despre Alexandru Lulescu a amintit o sărbătorire la Teatrul Tănase, un gest care, privit acum, capătă o încărcătură greu de dus.
În spatele acestor amintiri, Piersic a strecurat și o teamă limpede: România își pierde valorile culturale prea repede. Iar când un actor de 86 de ani, care trăiește la Cluj și încă nu s-a retras din viața artistică, spune asta, înțelegi că nu e un slogan, ci o alertă rostită din instinct.
Vestea a venit în valuri, la o zi distanță. Iar dincolo de nume, ceea ce lovește e ritmul: parcă nu mai există timp pentru obișnuita procesare, pentru acel răgaz în care îți spui că „o să fie bine”. Aici, răgazul a lipsit.
Valentin Uritescu a murit vineri noaptea, la 81 de ani, după o luptă de aproape 50 de ani cu sindromul extrapiramidal, o afecțiune degenerativă. Cu puțin înainte, actorul de comedie Alexandru Lulescu s-a stins la 90 de ani, iar Florin Piersic a spus, cu aceeași respirație: „Au plecat spre stele doi artiști din generația mea, doi actori minunați,