Cum am devenit răufăcătorul în povestea adultului meu și de ce m-am oprit din apărare
Ai scris vreodată un articol dintr-un sentiment de obligație, nu pentru că ți-ai dori? Dacă da, sper să îmi acorzi puțină înțelegere pentru povestea mea.
Dacă ești un părinte înstrăinat sau un adult care a întrerupt orice legătură cu un părinte, știi deja cât de sensibile, divizive și vulnerabile pot fi aceste conversații. Sute de mii, dacă nu milioane, de părinți, copii adulți și familii din America sunt afectați de înstrăinare.
Ambele părți ale acestei divizări suferă. De când am scris despre distanța dintre mine și fiica mea în urmă cu doi ani, multe s-au schimbat. Am parcurs cele cinci etape ale durerii pe care le experimentează părinții înstrăinați. Uneori, a fost brutal.
Am un singur copil. A fost dorită. Extrem de dorită. În 2021, după ce m-am mutat în străinătate, am dat față în față cu adevărul despre relația noastră: nu eram o prioritate în viața fiicei mele. Când o sunam, era ocupată. Promisiunile de a mă suna înapoi erau frecvent încălcate. În 2020, mi-a spus de ce relația noastră era lipsită de profunzime și vulnerabilitate. Spunea că am fost „autosuficientă” în timp ce o creșteam, fără menajamente. Aceasta, a explicat ea, era motivul pentru care nu a venit niciodată la mine cu problemele ei.
Rușine, tristețe și șoc m-au copleșit. De ce? Am eșuat în fața fiicei mele iubite și, mai rău, nu știam că am fost atât de neglijentă emoțional până în acel moment. Aceasta nu este o scuză. Este un motiv. Unul legitim. Eram încă în proces de vindecare după abuzuri, abandon și neglijență emoțională pe care le-am suferit în copilărie.
Am petrecut ani în șoc, prima etapă a durerii. Recunosc că nu mi-a trecut niciodată prin cap să îmi scot părinții din viața mea. De când m-am născut până la douăzeci și cinci de ani, tatăl meu, care era ministru, a fost fie abuziv, fie absent emoțional. Eram convinsă că mă urăște. Cu toate acestea, atunci când am recunoscut încercările lui de conectare, l-am lăsat din nou în viața mea. Șase ani mai târziu, a murit într-un accident de mașină. Nu am regretat niciodată că i-am oferit iertare.
Mama mea, o creștină, era stoică, distantă emoțional și rezervată. Frații și surorile mele și cu mine am învățat-o să spună „te iubesc”. După ce am vindecat rănile provocate de tatăl meu, supărarea față de mama a ieșit brusc la suprafață. Nu am fost niciodată apropiați emoțional. Totuși, nu-mi puteam imagina să întrerup legătura.
Trăim în vremuri diferite. Multe dintre copiii adulți își scot din viață părinți abuzivi, toxici sau narcisici. Nu judec aici. Dar nu fiecare părinte care a fost exclus din viața copilului său sau forțat să nu mai aibă contact este toxic, abuziv sau narcisic.
Înstrăinarea este ciudată. Poveștile sunt adesea unilaterale. Poveștile părinților sunt invalidate. „Niciun copil”, spun cei care nu știu despre ce vorbesc, „nu întrerupe contactul cu părinți iubitori.” Se înșală. Am avut slăbiciunile mele, dar am fost un părinte iubitor.
Înstrăinarea este complicată pentru că povestea adultului copil nu este întreaga poveste. Rămânând în șoc, am trecut prin etapa auto-blamării. Nu mă consider deasupra responsabilității. Îmi iubesc fiica. Relația noastră a fost odată cea mai importantă din viața mea. Acum, relația mea cu mine însămi, pacea și viața mea sunt priorități.
Sunt o persoană din vechea școală. Îmi place să comunic. Îmi place să aud vocile celor dragi. Ea prefera să trimită mesaje, dar nu să sune, deoarece spunea: „Am anxietate când vorbesc cu tine.” Am înțeles. Nicio problemă. Apoi, mi-a cerut (și bineînțeles că am spus da) să petrecem opt zile împreună. Nu am pus la îndoială atunci, dar luni mai târziu m-am întrebat dacă, dacă aș fi trăit în Statele Unite, în loc de un oraș aglomerat pe plaja din Mexic, ar fi venit să mă viziteze?
Am lucrat la abilitățile mele de comunicare. Există o mare posibilitate că acestea aveau nevoie de ajustări. Sunt avocat și mamă: ambele roluri tind să ofere sfaturi, chiar și atunci când nu sunt solicitate. Am lucrat să mă opresc. Am încercat să o tratez pe fiica mea ca pe o altă femeie adultă. Dacă nu aș spune un lucru unei prietene, din respect, nu am ce să-i spun fiicei mele adulte.
Într-una dintre întâlnirile lui Oprah despre înstrăinare, o fiică care fusese înstrăinată a întrebat cum să aibă conversații dificile cu mama ei, cu care s-a reconciliat. Dr. Anita Phillips, LCSW-C, un terapeut specializat în traumă, s-a întors către ea și a spus cu blândețe: „Trebuie să îți îngrijești mai întâi fetița din interior.” Vârsta emoțională întârzie adesea în spatele vârstei cronologice. Maturitatea emoțională necesită muncă de vindecare. Multă muncă.
Mulți ani, am pășit pe ouă. Nimic din ceea ce spuneam sau făceam nu era corect. Etapa disperării este pur și simplu demoralizantă. Este abia după ce ieși din ea că îți dai seama cum urmărirea, cerșitul, negocierile și încercările de a o face pe fiica ta să se reconecteze ți-au costat demnitatea.
Nu am regrete în legătură cu ceea ce am crezut că ar aduce fiica mea mai aproape de mine. A funcționat? Nu. Nu am mai vorbit de luni de zile. Noua etapă în care mă aflu acum este Acceptarea. Etapa cinci. Un loc pe care nu l-aș fi putut imagina vreodată. Dar înainte de acceptare vine furia. Aș vrea să spun că furia a venit și a plecat, dar ar fi o minciună. Încă mă vizitează din când în când. O las să vorbească. Îmi arată ce rămâne neprocesat? Îmi arată ce încearcă să vindece în mine.
A fi mamă a fost parte din identitatea mea, nu întreaga mea identitate. A trebuit să-mi amintesc acest lucru. A trebuit să-mi reamintesc că sunt o persoană valoroasă, fie că fiica mea își dorește o relație cu mine sau nu. Uneori, mă supăr pe ea pentru că nu vede acea valoare, pentru că nu mă vede așa cum mă văd eu, așa cum mă văd mulți alții: bună, înțeleaptă, iubitoare, demnă de timpul și atenția ei. Dar nu poți forța pe nimeni să te dorească, să te iubească sau să te aprecieze.
Vindecarea nu este liniară. Deși nu mă mai trezesc dimineața cufundată în tristețe


