Noul conflict energetic din estul Mediteranei și bătălia pentru zăcămintele de gaze naturale

Noul conflict energetic din estul Mediteranei și competiția pentru zăcămintele de gaze naturale

Bătălia pentru gazele naturale din estul Mării Mediterane s-a transformat, în ultimii ani, de la disputele legate de proprietatea asupra zăcămintelor, la controlul infrastructurii necesare pentru comerțul cu energie.

Cu alte cuvinte, această schimbare de accent a condus la o concentrare mai mare asupra serviciilor de lichefiere și regazificare, conducte și instalații de depozitare, transport maritim și operațiuni portuare. „Istoria Mediteranei de Est s-a schimbat de la ‘cine deține gazul’ la ‘cine controlează căile de acces pe piață?’” a explicat Cyril Widdershoven, din partea companiei de consultanță maritimă și energetică Blue Water Strategy.

Principalele țări implicate în această competiție sunt Egiptul și Turcia, fiecare având strategii diferite. Egiptul beneficiază de avantajul că este singura țară din regiune cu instalații de lichefiere a gazelor naturale, localizate la Idku și Damietta, capabile să exporte gaze naturale lichefiate pe scară largă.

Construirea unei astfel de infrastructuri de la zero ar necesita aproape un deceniu și investiții cuprinse între 6 și 10 miliarde de dolari. În afară de infrastructura GNL, Egiptul a investit închirierea de platforme plutitoare de stocare și regazificare, având deja acces la șase nave multifuncționale.

Publicitate
Ad Image

Prin intermediul terminalelor din Egipt, Israelul a început să exporte gaze naturale din zăcămintele sale Leviathan și Tamar, iar Cipru a semnat un acord cu Egiptul pentru reexportarea gazelor sale naturale. Cu ajutorul platformelor de stocare, Egiptul poate inversa procesul de lichefiere, transformând gazul natural lichefiat importat înapoi în stare gazoasă.

Cu toate acestea, strategia Egiptului se confruntă cu două provocări majore. Importurile de gaze din Israel au fost afectate de conflictele regionale, iar declinul producției interne și creșterea consumului intern obligă Egiptul să își concentreze infrastructura de export pentru a satisface nevoile interne.

În contrast, strategia Turciei se axează pe transformarea țării într-un centru regional pentru comerțul cu gaze naturale, având un portofoliu diversificat de furnizori și un accent pe creșterea fluxului de gaze prin gazoducte. Poziția geografică a Turciei, situată între Rusia, Europa și Orientul Mijlociu, îi conferă un avantaj competitiv.

Relațiile Turciei cu Rusia și Iran, două țări producătoare de energie cu acces limitat la piața internațională, îi oferă o putere de negociere mai mare, permițându-i să ceară prețuri avantajoase și să reexporte surplusul de gaze. Turcia dispune de cinci terminale de regazificare și a investit în explorarea zăcămintelor din Marea Neagră, sporindu-și astfel poziția în rândul principalilor furnizori pentru Europa.

Widdershoven a spus că „adevărata provocare nu este infrastructura, ci credibilitatea” Turciei, care riscă să fie văzută drept un centru de redirecționare, în special, a gazului rusesc.

Distribuie acest articol
Niciun comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *