Școala publică creează copii obedienți, așa că aleg altceva pentru ai mei
Ne educăm copiii acasă.
Pot găsi multe motive pentru care alegem să facem acest lucru. Vrem mai mult timp împreună ca familie. Vrem să-i protejăm pe copii pentru o vreme mai lungă. Fiul nostru cu ADHD învață mai bine acasă. Vrem mai mult timp pentru proiecte artistice. Aceste motive sunt parțial adevărate, dar motivul real este mult mai profund: nu vreau să cresc lucrători pasivi care să facă și să cumpere tot ce li se spune. Îi iubesc pe elevii din școlile publice, susțin profesorii din aceste instituții și cred că părinții care aleg școala publică fac tot ce pot pentru copiii lor. Aceasta nu este o critică la adresa oamenilor din sistem. Este vorba despre sistemul însuși și despre motivul pentru care cred că școala publică este concepută pentru a crea lucrători obedienți care nu gândesc pentru ei înșiși.
Educația acasă pentru copiii mei se datorează faptului că școala publică îi învață pe copii să asculte mai mult decât să gândească.
Nu mă credeți? Gândiți-vă la experiența din școală.
Era nevoie de un permis pentru a merge la toaletă. Nu aveai voie să mănânci în clasă. Trebuia să ceri un permis pentru a bea apă. Aveai un cod vestimentar. Școala te controlează, mai întâi, fizic. Îți spune când să mănânci și când să mergi la toaletă; ce să porți și cum să porți. Controlul fizic este total, până la punctul de a-i învăța pe copii să stea liniștiți timp de până la opt ore pe zi.
Și pentru ce? Școala se bazează pe un sistem de reguli arbitrare. Folosește scrierea cursivă aici, tipărită acolo. Mergi la dulap la ore stabilite. Nu folosi ascuțitorul de creioane; de fapt, nu folosi un creion.
Nimeni nu întreabă de ce domnul Jones nu îi lasă pe elevi să poarte pălării la școală; pur și simplu ascultă. Toate aceste reguli pregătesc elevii pentru obediență necondiționată față de șefi și alte figuri de autoritate, inclusiv guvernul.
Școala publică îi face pe copii să se obișnuiască cu ideea că sunt observați și judecați de autoritate.
La școală, elevii presupun că sunt observați tot timpul; acest lucru împiedică totul, de la copiat la încălcarea regulilor vestimentare până la fumatul în toaletă.
Pentru că elevii sunt mai mulți decât profesorii, administrația trebuie să creeze o atmosferă de supraveghere internă: elevii nu știu niciodată dacă sunt observați, așa că acționează de parcă ar fi.
Această supraveghere internă îi transformă pe elevi în lucrători ușor de controlat, care vor respecta regulile cu o supraveghere minimă și sub amenințări. Dar, pentru că supraveghetorii sunt aceiași care aplică pedepsele, ei nu au un sentiment real de responsabilitate (decât dacă părinții intervin, și poate chiar și atunci nu). Astfel, elevii înțeleg că supravegherea este doar pentru cei controlați, nu și pentru cei din eșaloanele superioare.
Camerele de supraveghere ale poliției au mult mai puțin sens în această mentalitate. La fel și controalele și echilibrele puterii politice. Chiar și resursele umane devin ineficiente.
Accentul pe testarea standardizată îi pregătește pe copii să accepte evaluări arbitrare.
O punere în aplicare a testării merge mână în mână cu această supraveghere. Elevii sunt adesea supuși testelor standardizate de mai multe ori pe an, teste care nu au nicio legătură cu notele sau statutul lor în clasă. Acestea îi pregătesc pe elevi pentru evaluări arbitrare.
Școlile publice îi pregătesc și pentru a accepta metrici de performanță arbitrare și nonsens. Ca o formă supremă de supraveghere, testele îi învață pe elevi să presupună că sunt evaluați mereu de o autoritate îndepărtată: în cazul testelor, statul; iar mai târziu, sediul central al corporației.
Se plânge adesea despre școli că „învățăm pentru teste”. Și chiar așa fac: pentru testele lor. Cunoștințele sunt împărțite în subiecte discrete (Engleză, Istorie etc.), fără nicio legătură între ele.
Pentru că învățarea este atât de segregată, elevii nu aprofundează subiectele. Nu au timp să își urmeze interesele sau înclinațiile. În schimb, elevii sunt forțați să treacă rapid printr-o mare superficială de cunoștințe, iar copiii știu acest lucru, întrebând mereu „Va fi asta la test?”
Aceste teste, în general scrise, sunt adesea cu completare sau alegere multiplă, pun accent pe conformitate.
Școala publică recompensează „răspunsul corect” mai mult decât gândirea originală.
Nu există loc pentru ambiguitate în ceea ce privește motivul pentru care Columb a descoperit America, de exemplu, deoarece răspunsul trebuie să fie ușor de repetat pentru testul care se apropie. Școlile nu recompensează gândirea creativă; în interiorul sistemului, nu pot.
Nu poți evalua, cu atât mai puțin recompensa, un proiect multidisciplinar care transformă istoria în formă de teatru. Și toată învățarea trebuie evaluată. Nu poți citi o carte pentru plăcere.
Influența corporativă în școli îi învață pe copii să devină consumatori încă de la o vârstă fragedă.
Toate acestea m-ar convinge să nu îmi înscriu copiii. Dar influența corporativă tot mai mare face școlile și mai periculoase.
Acum, emisiunile de știri din dimineață fac publicitate produselor; Pepsi și Coca-Cola se luptă pentru contracte pentru cantina școlii. Unul sau altul poate sponsoriza o parte a clădirii în schimbul spațiului publicitar. Acceptăm această intruziune capitalistă în școli pentru că este scopul final al sistemului nostru de învățământ: să mergi mai departe și să cumperi lucruri de care nu ai nevoie.
Corporațiile vor să îi prindă pe copii cât mai repede. Și chiar reușesc. Folosesc copiii ca ambasadori ai brandurilor. Cele mai recente moduri de a gândi trec prin școli într-un mod de gândire colectivă. Corporațiile nu trebuie să facă publicitate în școli atunci când pot inunda piața media adolescentină.
Elevii care aleg să nu participe devin paria sociali sau, cel puțin, se simt somehow inferiori. A nu cumpăra în cultura creată de corporații îi poate face pe copii să se simtă excluși.
Educația acasă le oferă copiilor mei mai mult spațiu pentru a pune la îndoială autoritatea și a gândi profund.
Sunt norocoasă că pot opta pentru această variantă. Majoritatea părinților nu pot. Este frustrant, iar eu nu îi judec pentru asta. Dar fac ceea ce consider că este cea mai bună alegere pentru copiii mei. Este o alegere nepopulară.
Așadar, nu îmi voi


